Sistemul democratic de guvernare a ajuns să fie acceptat ca sistem preferat, în primul rând pentru că oferă legitimitate celor care guvernează. Ar trebui să fie – cel puțin pe hârtie – un „guvern al poporului, de către popor, pentru oameni”, așa cum a spus celebrul Abraham Lincoln.
Costul acestei legitimități este eficiența la care se renunță în realizarea lucrurilor. În mod evident, este mult mai dificil să luați decizii în democrații, spre deosebire de sistemele autocratice în care guvernanții guvernează prin decret. Nu s-ar deranja să plătească acest cost dacă lucrurile s-ar fi realizat cu adevărat. Din păcate, în societățile moderne, există tot mai multe dovezi că acest lucru nu se întâmplă și nemulțumirea crescândă cu privire la modul în care funcționează lucrurile în practică.
Un exemplu local recent este problema airbagului Takata, care a costat viața a două persoane in Cipru. În ciuda faptului că departamentele guvernamentale relevante cunosc problemele cu airbag-urile defecte inca din 2018, acestea nu au reușit să acționeze în mod adecvat asupra acestora. Nu cunosc circumstanțele exacte în care s-au luat deciziile, dar publicul – darămite familiile celor doi tineri decedati – merită să știe. Guvernul ar trebui să inițieze o anchetă în această problemă și să-și publice concluziile, astfel încât să se poată învăța lecții.
Problema pentru un guvern eficient este de obicei pierdută în confuzia creată de dezbaterea în care politicienilor le place adesea să simplifice chestiunea, între guvernarea mare versus cea mică. Cu toate acestea, așa cum se întâmplă adesea, nu este atât de mult despre dimensiune, cât despre cât de eficient îl utilizați. Se pare ca există un defect în a încadra dezbaterea mare versus mic, deoarece un guvern mic nu este neapărat unul eficient și nici un guvern mare nu este un panaceu pentru toate problemele noastre.
Căutarea unui guvern eficient nu este ceva nou. Adam Smith a recunoscut nevoia, scriind despre aceasta în cartea a IV-a din Wealth of Nations în 1776, în ciuda acreditărilor sale de laissez faire. Astăzi însă, discuția a fost deturnată cu afirmațiile hiperbolice ale unor oameni ca Elon Musk din SUA. Donald Trump i-a atribuit rolul de a face economii la bugetul guvernului și inițial a fost entuziasmat că va găsi economii anuale de 2 trilioane de dolari, dar de atunci a revenit pe pământ spunând că se va mulțumi cu 500 de miliarde de dolari. Și mai este Javier Milei în Argentina, renumit pentru aparițiile sale in care ține un ferăstrău cu lanț pentru a reduce dimensiunea guvernului.
Argentina este, desigur, un caz special. Una dintre cele mai bogate țări din lume încă de la începutul secolului al XX-lea, a reușit să se conducă total prost până la sărăcie. Acest lucru se datorează parțial instituțiilor ineficiente și corupte și al unui sector public în continuă expansiune care a paralizat economia. Primul an de guvernământ al lui Milei a eliminat, într-adevăr, deficitul bugetar și a adus sub control inflația. Acest lucru, însă, a venit cu prețul sărăciei crescute. Dacă va reuși să transforme economia pentru a oferi creșterea necesară pentru a ajuta poporul argentinian este o întrebare deschisă. Experimentul este urmărit cu atenție, iar rezultatul va oferi lecții pentru toată lumea. (A se vedea „Argentina: Javier Milei și-a dovedit că criticii lui au greșit?” Financial Times, 10 decembrie 2024).
Modul în care departamentele guvernamentale sunt structurate și dotate cu personal trebuie regândit. Acestea ar trebui să fie conduse mai degrabă ca centre de profit sau de servicii, cu autoritate asupra bugetelor lor și recrutarea cu responsabilitatea pe care o presupune această flexibilitate. Este necesară trecerea de la o listă de verificare bazată pe reguli, la o concentrare bazată pe rezultate pe oferirea de soluții reale la probleme, chiar dacă acestea nu bifează toate căsuțele.
Astfel, simpla emitere a unei circulare de către Departamentul Transport Rutier din Cipru în 2018 privind airbagurile Takata defecte nu este acceptabilă ca îndeplinind rolul acestora. Această abordare primordială bazată pe reguli se află în centrul problemei eliminării gândirii critice necesare pentru a identifica problemele potențiale și pentru a căuta soluții înainte ca problemele să se dezvolte. În schimb, abordarea casetei de bifare încearcă pur și simplu să ne asigurăm că „fundurile noastre sunt acoperite după ce rahatul lovește ventilatorul”.
La asta cred că se referea McFadden când vorbea despre modul în care departamentele guvernamentale ar trebui să se comporte mai mult ca niște startup-uri. Acest lucru a atras în mod inevitabil multe critici, chiar și având un editorial al The Guardian argumentând împotriva lui. (https://www.theguardian.com/commentisfree/2024/dec/11/the-guardian-view-on-politicians-using-business-logic-public-services-arent-startups). Cred totuși că aceasta critica este greșită. Deși departamentele guvernamentale nu pot fi instituții care caută profit, aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să răspundă pentru acțiunile lor. Altfel, deciziile proaste se iau în continuare. Există și alte voci care susțin acest lucru, așa cum se arată în articolul lui Martin Kettle și în Guardian. (https://www.theguardian.com/commentisfree/2024/dec/11/keir-starmer-labour-britain-reform-state-civil-servants).
Reformarea modului în care funcționează guvernul este un proces minuțios și continuu. Nu ar trebui să ni se amintească acest lucru doar atunci când trebuie să plângem decesele. Altfel, riscăm să ajungem la un guvern care are nevoie de ferăstrăul lui Milei.
Sursa: Cyprus Mail
